Eu m-am cam săturat de Robbie, căldură, sete, uite berea nu e berea şi toată discuţia asta care nu se mai termină, după concertul ăla cu grade multe şi hidratare lipsă. Gata, fuse şi se duse. Oricum ne-o vom lua într-un mod asemănator si la următorul nume mare care va face greşeala să vină să cânte în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Dacă vor rezolva cu băuturile, nu se vor găsi evantaie. Dacă rezolvă şi cu astea, o să pice curentul. Şi dacă toate condiţiile vor fi îndeplinite şi tragem speranţe că în sfârsit vedem o cântare ca la carte, o să vină vreun uragan care o să ne liniştească definitiv.  Aia e, scrie in stele că la noi pot să cânte fără probleme doar Boney M. Ricchi e Poveri şi Toto Cutugno. Aşa ca, gata, eu m-am resemnat şi mai vedem ce-o fi. Trecem la alte subiecte.

Frate, voi aveţi superstiţii? Că eu mi-am făcut inventarul zilele astea şi când am văzut câte aveam la un moment dat, m-a luat capul. Ce-i drept, multe dintre ele sunt (sau erau) legate de fotbal, dar chiar şi aşa tot m-a luat spaima că sunt uşor dereglat. Ia fiţi atenţi acişilea.

Pisica neagră. Ferească tatăl tâmplarului să-mi iasă vreuna în cale. Rapid de tot fac zece paşi în spate, altfel nici nu mai concep să merg în direcţia respectivă. Dar chiar şi aşa, tot am impresia că ziua mea a fost deja f*tută.

Nu conduc niciodată cu ochelarii de soare pă nas. Sau dacă sunt nevoit, din cauză de lumină prea puternică, întodeauna trebuie să fie unii împrumutaţi. Trăiesc cu spaima că dacă-i pun pe ai mei, din momentul în care i-am scos din toc, toate nenorocirile lumii se vor abate asupra maşinii mele.

Când intru în bloc, trebuie să apuc să urc măcar primele trei trepte de pe scară, până se închide uşa singură în spatele meu. Dacă nu, e nasoala treaba. Nu mă întrebaţi ce se poate întămpla, dar sigur-sigur e ceva rău de tot.

Volumul radioului din maşină nu are voie să stea decât la un nivel al sonorului impar. Clar? Nu-mi laşi mie muzica la volum 16, 18 sau 20 că ne certăm. De ce? N-aş putea să definesc exact, dar tot ceva îngrozitor ar urma să se petreacă.

Iar dacă joacă Steaua volumul televizorului trebuie să fie every fucking time pe 27. Asta doar la Steaua, când joacă echipa natională, volumul stă pe 33. De ce? Nu mai puneţi întrebări tâmpite! Altfel mănâncă bătaie, ati înţeles? Pe stadion, pentru că nu am cum să reglez volumul cu care strigă lumea, mă aşez doar pe scaun cu număr impar.

Şi încă una pe care sigur nu aţi mai auzit-o. Înainte de meciurile Stelei este musai să-mi citesc absolut toate mail-urile primite pe contul de yahoo. Daca rămâne unul singur necitit, rezultatul este acelaşi: Steaua mănâncă bataie. Este că n-aţi mai auzit de superstiţii 2.0?

Sunt cel puţin cinci ani de când văd meciurile echipei ăsteia cu aceleaşi două perechi de chiloţi. Una este pentru jocurile de acasă, cealaltă pentru cele din deplasare. Inutil să vă spun că nu-i port decât cu aceste ocazii. Şi da, îi spăl, asta am voie. Dacă întrebati de ce fac asta, ne certăm. Nu e clar?

Am refuzat să mai port perechea de adidaşi cu care am fost la Sofia, anul trecut, când Steaua a fost eliminata de Ludogoreţ. Pur şi simplu nu i-am mai pus in picioare. Nu-i mai suport. N-am nicio indoială că a fost vina lor. Să nu va aud că n-avea cum. În mintea mea este foarte limpede.

Banii din portofel trebuie să fie aranjaţi „cap la cap”, altfel risc s-o sug şi să rămân dintr-o dată fără lichidităţi. Bine, ca să fiu sincer, rahatul ăsta de portofel cred că n-a aflat de superstiţia asta, altfel n-ar sta mai mult gol.

Staţi că mai aveam una legată tot de fotbal. În timpul meciurilor îmi aprindeam ţigările în minutul 1 (fix în momentul în care fluiera arbitrul începutul meciului), minutul 27, min 46 (când se fluiera reluarea jocului după pauză) şi min 72. Meci de meci. Dacă Steaua dadea gol între minutele respective, la fiecare reuşită mai aprindeam una. Da, da, au fost meciuri la care fumam mai mult de jumătate de pachet. Ca să vedeti ce poate să facă un suporter dement. Nu mai râdeţi, bă, măcar nu mă duceam sa mă bat cu galeriile adverse. Bine, drept este că nici n-aş fi avut când. Nu-mi permitea timpul scurt dintre ţigări.

Prind „pufi” din ăia care zboară pe afară, îi scuip de trei ori „ptiu, ptiu, ptiu, norocul meu” şi-i bag in sân. Să nu-mi ziceti că nu faceţi asta, că nu va cred. Partea proastă este că la început de vară prind atât de mulţi că mă mănâncă pielea ca dracu’.

Nu dau niciodată direct în marşarier. Chiar dacă maşina este parcată cu botul într-un zid, mai întâi simulez o plecare în faţă. Abia apoi dau cu spatele. Ar fi culmea să încep un drum mergând înapoi, nu?

Nu mă uit la traficul de pe blog decât dimineaţa pâna la ora 10.00. Dacă arunc un ochi după ora asta, e clar că s-a dus p*lii de suflet ziua respectivă. Nu mai citeşte nici dracu’ aberaţiile mele.

La job-ul pe care l-am avut până de curând aveam o statuie mică a lui Buddha. Nu începeam ziua fără să-l mângăi de trei ori pe burtă. Mda, din motive lesne de înţeles, am cam renunţat la superstiţia asta.

Mno, ajunge? Între noi fie vorba, sigur mai am vreo câteva, dar nu-mi vin nici de-al dracului în cap la ora asta. O să fac un update când mi le amintesc.

Ah, mi-am mai amintit două. Nu omor niciodată vreun păianjen dimineaţa. Îi mătrăşesc exclusiv seara. Altfel aduce ghinon, nu ştiaţi? Şi nu calc pe capacele de canal. Bine, asta aduce mai mult a măsura de precauție. Dacă se deschide ăla sub tine, chiar poţi să zici că eşti ghinionist.

Da’ măcar aveţi idee de ce am scris toate idioţeniile astea aici? Păi vă zic eu de ce: poate aşa scap o dată de ele, că mi s-a luat, în morţii mă-sii!

La voi cum stă treaba? Aveţi câte ceva de genul ăsta sau sunt singurul dezaxat de pe lumea asta?

P.S. În schimb n-am nicio treabă cu numărul 13, chiar îmi place. Pot să sparg câte cinșpe oglinzi pe zi și mă întorc din drum liniștit. Măcar atât. 🙂

mihai_vasilescu_pisica_neagra

 

Foto by Flickr