Luigi, ma che cazzo?

Cred că cel puţin o dată pe săptămână gasesc seara în uşă câte un pliant, pus strategic pe clanţă, al unei pizzerii nou deschise. Nu ştiu cum să vă spun dar, absolut toate hârtiile alea lucioase si frumos colorate, au aceeaşi soartă nemiloasă: ajung în cosul de gunoi.  Uite, săptămâna asta a fost rândul celor de la „pizza di Luigi”. Prea-frumosul şi deosebitul lor pliant atârna maiestuos pe uşa, când am ajuns ieri acasă. Hârtia lui nouă lucea plină de promisiuni culinare misterioase. Aproape că mi-a părut rău când l-am mototlit și l-am aruncat la coş. Mai, mai să-mi dea lacrimile.

Dar stau să mă întreb ce-i face pe făcătorii ăştia de pizza, nou-intraţi pe piaţă, să mai recurgă la aşa ceva? Oare au impresia că e o găseliniţă nemaipomenită? Serios, cum se întâmplă treaba asta? Îmi imaginez că „board-ul” celor de la Luigi s-a întrunit si au avut un brainstorming încărcat, plin de întrebări de genul: „bun, şi acum că am dat drumul la treabă, cum facem să ne dea şi nouă cineva o comandă?”. Iar dupa o şedinţă lungă şi animată, de-a lungul căreia şi-au stors din greu creierii, unul dintre ei s-a luminat la faţă si a răcnit: „gata, fraţilor, ştiu… mi-a venit ideea cea mare, facem pliante si le lăsam pe la uşile oamenilor”. Bă, cât aş fi vrut să fiu de faţă când a cules laudele şi felicitările celorlaţi: „bravo, coaie, ştiam eu că poţi, doar nu degeaba te-am numit marketing manager”.  Zis și făcut, de-a doua zi s-au pus pe treabă.

Buuuun, acum că am lamurit cum stă treaba cu promovarea, aş mai vrea să ştiu cum e şi cu branding-ul. Băbăiete, de unde apetenţa asta doar pentru denumiri italieneşti? Există vreo lege în vigoare care spune că, dacă ai deschis pizzerie, trebuie să aibă musai nume de macaronar? Pen’că absolut tot ce mi-a ajuns sub ochi era pe acelaşi gen: Luigi, Giancarlo, Mammamia, vaffancullo etc. Da, ok, nu sunt stupid, înţeleg că italienii sunt cei care au inventat trebuşoara asta, dar jur că mi s-a luat de atâtea denumiri cu influenţe din „cizmă”. E un fel de răzbunare culinară la adresa poporului care ne asupreşte confraţii punându-i să facă munca de jos, sau cum?

Mai jos aveţi pliantul lui Don Luigi. Nu, nu m-am îndurat să bag mâna în gunoi după el să-l recuperez. Cel pe care-l vedeţi în poză era lăsat pe clanţa vecinului. Care bag de seamă că nu a mai dat de ieri pe acasă.

Şi pentru că tot a venit vorba despre poporul frate italian, mi-am adus aminte de  reclama la rondelele „Pizzetti”. Sper c-o ştiţi. Nu de alta, dar şi asta e o mare „lovitură” de marketing şi promovare. Apare în ea un româno-italian, îmbrăcat cu un maieu jegos (la propriu), care-l imită pe Marlon Brando în Naşul. Adică vorbeşte, cu accent de mafiot (cică), într-o romgleză-italiană stupidă. Chestie care, în imaginaţia ălora de-au produs-o, ar trebui să-mi stimuleze apetitul şi să-mi deschidă pofta pentru biscuiţii ăia (sau ce-or fi). Da, fix aşa este, doar că nu.

V-am făcut poftă este? Bine că e dimineaţă şi nu trebuie să vă urez „poftă mare!”.