Eram la Mega şi făceam pe mine. La propriu. Dansam de pe un picior pe altul, doar-doar mai trecea senzaţia. Ţi-ai găsit, o durea drept în fund pe doamna vezică de dansul meu tribal. Noroc că erau două case deschise, iar la una dintre ele stătea la coadă o singură persoană. O bătrânică simpatică. Fix acolo m-am aşezat ca să terminăm cât mai repede.

N-a durat mult să mă lămuresc că aşa noroc trebuia să le urez duşmanilor mei. Mai precis, până a început să pună bătrânica simpatică produsele pe bandă. Evident, jumătate dintre ele erau din alea „la promoţie” pentru care se face bon separat. Prin urmare, existau deja toate premisele ca vezica mea să facă implozie.

Dar staţi că asta nu era tot. După ce i le-a scanat vânzătoarea, a început târguiala. La propriu, ca la piaţă. Bătrâna care mă voia mort (sau cel puţin pişat pe mine) nu avea suficienţi bani la ea. Ştiţi ce zic, da?

– Cât face?

– 53 de lei.

– Aoleu, e prea mult mamă. Scoate ouăle că nu le mai iau. Şi laptele că nu-mi trebuie.

Să „scoţi ceva” de pe bon la Mega necesită timp, nu glumă. Zbiară vânzătoarea „corecţie”, vine un nene şi aplică un badge, e de muncă, nu jucărie. Şi toate astea pe nervii şi vezica mea care deja se pregăteau să apese pe butonul roşu ce dă drumul la ecluză. Iar eu oscilam între apoplexie şi milă. Mai aveam un pic şi zbieram „femeie, lasă-le dracului pe bandă pe toate, pun eu diferenţa, numai cară-te odată că mă piş pe raftul ăla cu croissante în următoarele treizeci de secunde”. Ţi-ai găsit.

– Cât mai e?

– Treijnouă, duamnă (ce-i drept, nici în vocea vânzătoarei nu se citea fericirea).

– Scoate maică şi parizerul.

Eu deja mă proptisem bine de raftul cu gumă de mestecat şi îmi imaginam titlurile din ziare: „N-ai să crezi ce se întâmplă chiar acum, cetăţenii din Capitală au început să urineze în magazinele Mega Image. Dă click aici ca să vezi cine s-a pişat pe el în centrul Bucureştiului”. Faţa mea ar fi dat bine de tot în Libertatea sau Can-Can, ce-i drept.

Pe de altă parte, îmi era şi milă de săraca femeie. Cu toată presiunea din zona delicată nu m-am putut opri să nu mă gândesc în ce ţară de rahat trăim dacă bătrâna asta a trebuit să renunţe la ouă, lapte şi parizer.

M-a readus la realitate vocea vânzătoarei:

– Păi de ce să-l mai scot, duamnă, că acum vă ajung banii.

Da, acum îi ajungeau. Îi numărasem şi eu. De trei ori.

– Nu, mamă, că mai vreau şi un pachet de Kent alb. Din ăla lung.

Well, sărăcie, sărăcie, da’ cu viciul omului nu te joci, da?

P.S. Am reușit să ajung acasă înainte să mă piș pe mine.

sursa foto