Razbunare, numele tau este „Maria”

Credeati ca doar femeile sunt incapatanate, nu? Ei bine, ia luati-o p-asta.

Mare eveniment mare intr-o familie. Se apropia venirea pe lume a primului copil, care urma sa fie fetita. Evident ca principalul subiect de dezbatere este unul si acelasi: ce nume urmeaza sa poarte viitorul membru al familiei? Si urmeaza scenariile cunoscute. Se alege o „paleta” larga de nume, dintre care se tot triaza, pana raman cele doua sau trei asupra carora nu se poate decide nimeni. Iar de aici urmeaza interogarea tuturor celor aflati in raza de actiune a familiei respective. Se cere parerea tuturor, pana la gradul patru de rudenie. Dupa care se trece la prieteni, amici, prieteni ai prietenilor, amici de-ai amicilor prietenilor, oameni aflati in fata ta la coada la zahar, simpli trecatori care au avut nenorocul sa fie prin preajma, vanzatoarea de la „paine” si tipa aia draguta de la doi, cu care ne stiam din vedere, dar nu ne salutam. Pentru ca da, desi s-ar putea sa nu credeti, s-au pus nume copiilor si in perioada cand Zuckerberg nici nu era nascut si facebook-ul nu exista inca.

Dupa ce s-au epuizat toate variantele pentru cerut pareri, in finala s-au „calificat” doua nume: „Oana” si „Maria”. Ambele romanesti autentice, ambele frumoase, ferice de fetita ce urma sa vina. Ai fi crezut ca subiectul este incheiat. Dar nici pomeneala sa fie asa. Pentru ca, daca „Oana” avea suporteri tot restul familei, pentru „Maria” se mai lupta un singur om, tatal. Dar n-avea cu cine. Toti o tineau una si buna, suntem mai multi si am hotarat: ne place „Oana”. Sa ti-l iei pe „Maria” al tau si sa faci ce vrei cu el (cat pe ce sa zic „sa ti-l bagi in fund”, dar m-am abtinut), pe fiica noastra o s-o cheme „Oana” si cu asta, basta.

Ce sa faca bietul om? Sa se puna cu toata lumea? Hai ca o scotea la capat cu nevasta, dar cand vezi vena aia groasa care se zbate pe fruntea soacrei, o lasi asa, ca e mai bine. Gata fratilor, m-ati invins. E ca voi, „Oana” sa-i ramaie numele. Sa nu ma intrebati de ce nu i-au spus „Oana-Maria”, ca nu stiu ce sa va raspund. Ar fi mers de minune. Dar cred ca orgoliile erau asa de inflamate in cele doua tabere, incat se simtea nevoia unei transari definitive si irevocabile in favoarea uneia dintre ele. Plus ca voiau sa-i arate si viitorului tata cine e seful, ca sa nu se mai dea asa cocos.

sursa foto

Buuuuun, prima greseala a foat cand au subestimat capacitatea de lupta a unui barbat. Noi suntem nascuti cu gena de razboinici si capacitate infinita de redresare. Sau n-ati vazut in filme cum si-o ia eroul principal grav de tot peste capatana (inclusiv cu ceva material feros) si se ridica de jos, atunci cand tu stateai cu inima in gat, crezand ca totul e pierdut? Pai ia amintiti-va cum striga Stallone in Rocky, cu sangele pe ochi si meciul aproape pierdut: Adriaaaaaaan! Exact. Asa sunt barbatii, chiar daca femeile au impresia ca principalele lor calitati sunt lenea sau sa faca pipi pe colacul proaspat spalat al wc-ului.

A doua greseala, cea majora, a fost cand l-au lasat pe proaspatul tata sa se duca SINGUR sa inregistreze nou-nascuta la „evidenta populatiei”. In momentul acela s-a strans in el toata dorinta de razbunare acumulata in ultimile doua luni, in care nu auzise decat „Oana” in sus si „Oana” in jos. Asa ca, in momentul in care a venit intrebarea tipului de la ghiseu „ce nume trecem pentru fetita?”, a ras mefistofelic si a raspuns prompt, ca un automat de cafea ce tocmai ti-a inghitit jetonul: „Maria”.

N-a fost greu sa puna certificatul „bine, la loc sigur” si sa raspunda la intrebarea „ai inregistrat copilul?”, cu „da”. In forfota care a urmat nasterii, va dati seama ca n-a stat nimeni sa verifice ce scria pe documentul ala. Toata lumea era fericita ca mama si copilul sunt sanatosi, iar viata si-a intrat pe fagasul normal. Mare trebuie sa fi fost satisfactia omului, in urmatorii ani, cand auzea pe toata lumea stragand „Oana” in stanga si-n dreapta. Si mult trebuie sa-si fi musact buzele ca sa nu le spuna ca sunt intr-o grava eroare. Dar a tinut in el si a rabdat, ca sa fie mai dulce satisfactia razbunarii.

Nu trecusera decat vreo cinci ani, cand au avut nevoie prima oara de certificatul de nastere. Timp in care aproape si el uitase ce nume era scris acolo. A savurat ca un jucator de poker cu royala in mana, fata aproape de apoplexie a sotiei care confunta pentru prima oara crunta realitate: pe fetita ei, pe care toata lumea o striga „Oana”, o chema de fapt „Maria”. Scris negru pe alb (ma rog, pe verzui, ou de rata) pe singurul document oficial. Si ce sa faca acum? Sa-i explice unui copil asa mic ca pe ea n-o cheama cum ii zice toata lumea? N-au avut cum sa faca asta. Au strigat-o in continuare pe numele care nu exista. Dar de fiecare data cand isi auzea sotia zicand „Oana”, tatal avea un suras de invingator, pe deplin razbunat.

 

sursa foto

Partea cea mai tare a fost cand micuta cu nume incert, a implinit patrusprezece ani si s-a dus sa-si faca buletin. Si pe cand statea in sala de asteptare, asteptand sa fie chemata, a auzit un ofiter care striga „urmeaza Maria D.”. Iar ea s-a gandit „ce chestie, mai e o tipa pe care o cheama D. si isi face buletinul in aceeasi zi cu mine. Om fi nascute in aceeasi  zi”? Dupa care a auzit acelasi ofiter strigand mai tare „Maria D.”. Iar ea incepuse sa se intrebe pe unde o fi Maria de nu raspunde apelului, oare a plecat? Apoi ofiterul, putin iritat, s-a uitat direct la ea si a intrebat-o nervos: „nu sunteti domnisoara D.”? Ea a ras si i-a raspuns glumet „ba da, dar eu sunt Oana D., nu Maria D.”.

Isi mai aminteste ca prin ceata cum omul legii i-a aratat cerificatul EI de nastere si a intrebat-o de unde pana unde „Oana”, cand acolo scrie „Maria”. Dupa care nu mai stie nimic. Doar ca s-a trezit cu jumatate din personalul sectiei de politie, aplecat deasupra ei, incercand s-o faca sa-si revina din lesin. Cred ca e totusi destul de neplacut sa te strige lumea atatia amar de ani „Oana” si tu sa afli intr-o dimineata ploiasa, in mijlocul unei sectii de poiltie, ca te cheama de fapt „Maria”, nu?