La două chestii ținea Gina cel mai mult pe lumea asta. La Blackie, canișul ei și la telefonul Samsung S3 pe care i-l făcuseră cadou părinții, în ziua în care a împlinit 14 ani (l-a găsit frumos ambalat, cu fundiță roșie, pe biroul unde-și făcea temele). A fost cea mai frumoasă zi din viața ei. De atunci n-a mai putut să-l lase din mână. Ce de mai făcea cu el. Practic, toată viața-i gravita în jurul smartphone-ului și a aplicațiilor.

Cu Blackie a crescut împreună. A fost tot cadou pentru ea, tot cu fundă roșie, în ziua în care aniversa doi ani. Bine, ea nu-și mai aduce aminte, că era prea mică, dar așa i s-a povestit. Are și un filmuleț cu ghemotocul ăla mic care dă din coadă în timp ce o lingea pe fața de bebeluș. Și de atunci au fost nedespărțiți. Ea și Blackie au început viața dormind, mâncând, crescând și jucându-se ca și cum ar fi fost frate și soră.

Păi și acum își aduce aminte cum a fost când Blackie a luat virusul ăla ciudat, pentru care a trebuit să stea la clinică aproape o săptămână. Iar Gina nu s-a mișcat de acolo. Zi și noapte a fost lângă el. A plâns și s-a rugat pentru suflețelul lui, pentru fratele ei cu patru labe. N-a vrut să doarmă, n-a vrut să mănânce până nu l-a văzut pe Blackie din nou zburdând spre casă. Din clipa aceea nu s-au mai despărțit nici măcar noaptea. Dormeau împreună, într-o îmbrățișare prelungă, veghindu-și unul celuilalt somnul și visele.

Sau cum a fost în ziua când a murit bunicul, cel mai drag om din viața ei. Cel ce o iubea ca pe ochii din cap și care primea cu aceeași gingășie înapoi dragostea de copil a Ginei. Cum a venit Blackie și a stat lângă ea, neclintit, doar scheunând ușor din când în când, în semn că îi înțelege și prețuiește durerea și pierderea suferită.

Dar zilele în care a început școala. Cumplit a fost. Câinele nu înțelegea de ce trebuie să plece fără el și o aștepta nemișcat, toate orele acelea îngrozitor de lungi, refuzând orice atingere până n-o vedea din nou acasă. Abia atunci accepta să se atingă de mâncare și să bea apă.

Ce mișto a fost când cu dresajul. Părinții au tot insistat să merga la un instructor. Dar ea și Blackie nu aveau nevoie de așa ceva. Să vină un străin să se răstească la cățelul ei? Niciodată! Nici măcar nu ar fi fost nevoie. Ea și el se înțelegeau din gesturi și se simțeau fără să fie nevoie de niciun stimulent. Cățelul executa orice comandă de la Gina doar ca să-i arate cât o iubește. Chiar și când îl punea să se rostogolească (ah, cât ura tumbele alea), după ce termina, venea și o lingea luuuung pe față. Iar ea îi pupa boticul și ochișorii, ca într-o adevărată simbioză om-animal.

Zilele trecute Gina și-a spart telefonul. Adică TELEFONUL! Venea de la școală cu el în mână. A călcat pe o piatră, s-a dezechilibrat și Samsungul ei neprețuit a zburat cât colo și s-a făcut zdrențe. Ecranul spart, făcut bardaf. Din el se auzea un zângănit ușor și de aprins nu mai voia să se aprindă. A tot încercat să îl repare. Nu avea cum, costa reparația mai mult decăt unul nou. Părinții i-au zis că bani să-i ia altul nu au și să-i fie învățare de minte. Să se uite pe unde merge, altă dată. Iar Nokia ăsta 5110 la care era nevoită să vorbească acum este o umilință, nu un telefon. Este un coșmar de la care se pot apela numere. Și atât.

Până la urmă i-a venit ideea. Cum mama naibii nu se gândise? Păi da, asta era. Ia mai dă-l în morții mă-sii de câine! Că și așa mănâncă mult și numai harfe are în cap. Toată ziua vrea să se joace și să-l scoți în parc. Și-i mai pute și respirația și-i cade părul.

mihai_vasilescu_canis

 sursa foto