Mark Twain spunea că cel mai ușor lucru din lume este să te lași de fumat. El a făcut-o de mii de ori.

Aș fi vrut să vă povestesc câte ceva despre treaba asta. Cred că am și eu o oarecare experiență.

Am făcut cunoștință cu tutunul în clasa a patra. Eu și încă un tălâmb de aceeași vârstă ne-am cumpărat un pachet de Carpați, ne-am ascuns bine de tot în spatele unei școli și ne-am pus pe pufăit. Dacă vă întrebați cum de ne-a vândut ăla țigările, înseamnă că ați copilărit mai încoace, spre anii ăștia. Pe vremea cealaltă toți părinții își trimiteau copiii după țigări, nu era nicio problemă. În zilele noastre cică s-a rezolvat asta cu fumatul copiilor și adolescenților. Vânzătorul nu are voie să le dea dacă au sub optsprezece ani. Mda, ce-i drept, nu am mai văzut niciun adolescent fumând. Sau beat. Problem solved.

Mă rog, deci eu și cu Crocu ne retrăsesem discret ca să decoperim deliciile tutunului. Și tare uimiți am mai fost când am văzut că nu e nimic fun. După ce am reușit să ne revenim din tuse și amețeală, am aruncat dracului pachetul ăla de Carpați și ne-am văzut de copilăria noastră smokeless.

Dar, până la urmă a venit și clasa a noua. Altă vârstă, alte distracții, alte priorități. Acum trebuia să fiu meseriaș (sinonimul arhaic și regional al lui „cool”). Așa că n-au mai avut nicio importantă gustul împuțit de tutun sau tusea. Am furat un pachet de BT de la mama și a doua zi, în prima pauză, mi-am aprins tacticos o țigară. Apoi mi-am trăit sfertul de oră de celebritate. Eram un soi de bad-guy sau ceva. Deci funcționa. Așa că i-am dat bătaie mai departe, cu încredere. De aici până la dependență pasul a fost foarte mic.

Și am tot fumat. Eu și țigara eram practic nedespărțiți. Nu mă puteam imagina fără ea în nicio împrejurare. Fără mâncare mai rămâneam (în studenție) dar fără țigări, niciodată. De ultimii bani, întotdeauna prefeream să-mi iau țigări, nicidecum haleală. Țigara era un fel de extensie a mea.

Nu cochetasem niciodată cu gândul de a mă lăsa, deși auzeam discuții în jurul meu. Oamenii se contraziceau asupra diverselor modalități de a renunța la tutun. Ba că e bine să le reduci treptat, ba că plasturi, ba că trebuie să te lași brusc. Totul susținut cu argumente și tot felul de studii mai mult sau mai puțin veridice. Discuții în care nu mă băgam niciodată pentru că nu aveam nici cea mai mică intenție să mă las. Eram totuși oarecum de acord cu cei care ziceau că e recomandat să te lași de tot, să nu le mai atingi deloc, dacă vrei să reușești.

A fost nevoie să treacă cinsprezece ani de la prima țigară, ca să cochetez cu gândul de a mă lăsa de fumat. L-am luat, l-am analizat și dintr-o dată mi-am spus că, gata, mă las. Nu mă întrebați ce m-a făcut să ajung la concluzia asta. Nu am avut vreo motivație aparte. Pur și simplu așa mi-a venit.

De obicei treaba cu renunțatul la fumat se întâmplă cam așa: „de luni nu mai fumez” sau „ de la 1 Ianuarie nu mai fumez”. Și de cele mai multe ori nu funcționează. Eu am luat decizia în Noiembrie și am stabilit că ziua Z o să fie în prima luni a noului an. Așa că am avut aproape două luni să mă obișnuiesc cu ideea.

Și a venit și clipa respectivă. Țin minte că mi-am aprins ultima țigară duminică la ora 23.40. Am fumat-o, am pus restul pachetului în bibliotecă și m-am culcat, așteptând cu emoție prima dimineață fără tutun.

Au fost crunte primele două săptămâni. Aveam un soi de vâjâială în creier pe care o duceam în permanență după mine. Dacă mișcăm repede din cap stânga-dreapta, amețeam, la propriu. Din a treia săptămâna senzațiile parcă n-au mai fost așa de acute. Iar după o luna, o luna și jumătate, organismul s-a obișnuit aproape complet fără doza de nicotină.

Pe scurt, nu am mai pus țigară în gură vreme de cinci ani! Nu o lună, nu două, nu trei. Cinci ani de zile nu am atins vreo țigară. Nici măcar eu nu am crezut că o să mă mai reapuc vreodată. Deși, undeva acolo în mine, suferam teribil. Cred că n-a dispărut niciodată complet dorința. Era acolo și aștepta doar un semn. Pe care, că un cretin ce mă aflu, l-am dat. Și acum o să vă vorbesc despre ceea ce de obicei nu prea auziți. Pentru că toată lumea se laudă cu lăsatul de fumat, nimeni nu mai zice și că s-a reapucat. Ei bine, eu vă voi spune și despre cum m-am lăsat de lăsatul de fumat.

Am început să ies din ce în ce mai des din țară. Iar călătoriile mele parcă nu erau trăite la savoarea maximă fără țigară. Prin urmare, într-un moment de totală neinspirație, am hotărât că voi fuma cu ocazia fiecărei treceri de graniță. Bine că nu am fost tâmpit până la capăt, aș fi putut să dau o fugă la Giurgiu în fiecare zi, să fumez juma’€™ de pachet și să mă întorc acasă. Măcar atât, Am făcut-o că la carte. De fiecare data când plecăm undeva, primul drum pe care îl făceam după ce ajungeam era să-mi cumpăr un pachet de țigări și o brichetă. Pe care le aruncam înainte de întoarcerea spre casă. Nu vă pot descrie senzația pe care am avut-o când stăteam cu fundul pe bordură, la Trocadero, mă uităm la Turnul Eiffel și mi-am aprins o țigară. Priceless!

Și treaba asta a tot ținut de câteva ori. Fumam numai cât eram ieșit din țară. Dar răscolisem monstrul numit dorință. Care și așa fusese acolo tot timpul ăsta, doar că era în stare latentă. Acum începusem să-l stârnesc din nou. Și a lovit. Câtă vreme am avut ieșiri scurte, de două-trei zile, n-a fost o problemă așa de mare. Reușeam să mă stăpânesc, deși îmi dădeam seama că am cam făcut o tâmpenie și crește dorința de a fuma din nou. Lovitura fatală mi-am dat-o când am plecat în concediu, în Turcia. Aproape două săptămâni de fumat zi de zi m-au dovedit. Când am intrat din nou în țară, cei cinci ani și jumătate de nefumat se duseserea pe apa Sâmbetei (era să zic pulii de suflet, dar m-am abținut). Practic de atunci fumez din nou.

Acum poate vă explicați titlul acestui articol. Pentru că „bou” este un cuvânt dulce față de ceea ce simt pentru mine, când mă gândesc cât de cretin am fost. Totuși, știu că o să vină un moment când voi avea din nou puterea și determinarea necesare să spun: din ziua X mă las de fumat. Îl aștept!

mihai_vasilescu_fumat3

sursa foto